Comunicarea prin intermediul internetului

 

 

            In zilele noastre si mai ales in ultimii 5 ani, internetul a devenit unul dintre cele mai utilizate mijloace de informare si de comunicare pentru oameni.

            Internetul iti ofera atat posibilitatea de a afla toate informatiile de care ai nevoie,de a fi la curent cu tot ce se intampla nou in jurul tau,in lume,cat si posibilitatea de a fi in legatura permanenta cu toti cei pe care ii iubesti,cei pe care vrei sa-i ai aproape,chiar si atunci cand esti la mii de kilometri distanta.

            Internetul este o buna modalitate de a-ti face prieteni din orice colt al lumii,de a gasi persoane cu ganduri,conceptii asemanatoare,de a te integra in grupuri cu diverse orientari.Prin intermediul internetului se pot crea prietenii de lunga durata sau se pot chiar infiripa adevarate povesti de dragoste,care,nu de putine ori,s-au finalizat cu casatoria celor implicati.

            Din ce in ce mai multe persoane renunta la a mai comunica direct(daca se afla in aceeasi institutie,dar departamente diferite)sau prin telefon,in favoarea utilizarii internetului,deci a comunicarii mediate.

            Comunicarea prin internet pare a avea o serie de avantaje dar si o serie de dezavantaje,chiar daca aceasta  ultima categorie contine mult mai putine elemente,nu putem nega existenta ei.Unele dintre avantajele comunicarii pe internet tin in special de comportamentul adoptat :faptul ca poti avea o atitudine mai degajata(in cazul in care nu cunosti persoana cu care comunici si esti o fire mai emotiva),poti cunoaste o persoana,in primul rand din punct de vedere al gandirii,al partii spirituale,dupa modul in care vede lucrurile,ceea ce este mult mai  important decat impresia pe care ti-o lasa la cunoasterea fizica.Este motivul pentru care multi tineri prefera,in prealabil unei intalniri,o discutie mai lunga pe internet,o discutie prin care sa aiba ocazia de a se  cunoaste mai bine,de a descoperi ce puncte au in comun,ce le place si ce nu le place,ce perspective si ce asteptari au unul de la celalalt.In urma acestei discutii ei putandu-si construi o imagine robot a celui cu care comunica si avand posibilitatea de a alege daca intalnirea’face to face’mai poate fi realizata,pentru c auna este atractia fizica,la prima vedere si alta este compatibilitatea indivizilor,iar internetul este unul dintre cele mai bune mijloace de identificare a compatibilitatii.Mai mult decat atat,prin intermediul internetului poti discuta deschis cu o persoana,poti spune lucruri pe care in mod normal,intr-o discutie directa nu le-ai putea spune si astfel poti afla lucruri noi si interesante atat despre tine cat si despre persoana cu care comunici.Poti sa te descoperi,poti sa aflii ce cred ceilalalti despre tine,cum te vad ceilalti,doar din punctul de vedere al comunicarii.

            Cel mai mare defect al internetului este credibilitatea.De cele mai multe ori,credibilitatea este pusa la indoiala,pentru ca la fel de bine cum unele persoane se pot destainui in totalitate spunand,tot ceea ce gandesc si simt,intr-o maniera franca,atat de bine pot alte persoane pur si simplu sa joace un rol din toate punctele de vedere.

            Internetul este o lume fara frontiere deoarece poti cunoate si poti avea prieteni din toate colturile lumii,poti afla informatii din orice domeniu,din orice perioada,din orice loc,fara nici un fel de restrictii.Internetul este o ‘dimensiune’fara delimitari spatio-temporle,o lume fara reguli care iti da posibilitatea de a te manifesta liber,conducandu-te dupa propriile idei,interese,preferinte,sentimente.

            Internetul iti ofera posibilitatea de a intra in diferite medii sociale,de a interactiona cu oameni din domenii de activitate multiple si din orice parte a lumii,posibilitatea de a-ti gasi un loc de munca ce iti satisface toate exigentele.Deasemenea internetul iti poate facilita unele activitati,avand optiunea de a face anumite cursuri de specializare in domeniul lingvistic,managementului,marketingului,economiei,etc,on-linesi nu numai atat.Ai deasemenea posibilitatea de a urma cursurile unei facultati,on-line,interactionand cu profesorii si colegii,prin intermediul internetului.Poti deasemenea face cumparaturi on-line,existand anumite produse care nu ppot fi achizitionate decat din locuri speciale,unde poate nu ai posibilitatea de a te deplase,astfel internetul vine in ajutorul tau facand posibila comunicarea cumparatorului cu agentul de vanzare,cumparatorul putand primi marfa acasa,indiferent in ce parte a lumii s-ar afla.

Media si incalcarea vietii private

    Viaţa privată face parte din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, însă acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, deoarece, de cele mai multe ori presa intră şi dezbate anumite probleme care invadează spaţiul personal atât al celor care fac parte din lumea mondenă, cat si al celor care nu au de-a face cu această lume.

   Cazul pe care eu îl prezint este al unui tânăr din Bucureşti care se aruncă de la balconul profesoarei de limba şi literatura română, care îl pregătea pentru examenul de Bacalaureat.

    Această moarte fiind iniţial inexplicabilă a devenit imediat subiect pentru presă. Astfel, s-a aflat că cei doi aveau o relaţie de aproximativ un an, că profesoara era căsătorită, şi din cauză că relaţia profesoarei Corina cu elevul Bogdan era imposibilă, el a hotărât să se sinucidă. Aşadar, după ce s-a aflat că între aceştia doi ar exista o relaţie,povestea a atras atenţia mass mediei mai bine de două săptămâni. Aceşti doi oameni obişnuiţi au devenit deodată subiecte foarte dezbătute în presă. Iubirea interzisă dintre aceştia, adevărul, etica, au ţinut tirajele şi audienţele într-o ridicare continuă, destul de rar întâlnită.

     Jurnaliştii au intrat adânc în viaţa privată a Corinei si din cauza articolelor publicate în presă, din cauza celor auzite la televizor, în doar câteva zile aceasta era strigată pe piaţa publică drept o criminală, era huiduită şi înjurată. Această Corina, o simplă profesoară de română si un simplu cetăţean al tării noastre intrase în lumina reflectoare a unei prese lipsite de valori, deoarece jurnaliştii nu mai erau cei care informau publicul, ci niste oameni care încercau să caute răspunsuri senzaţionale din propriul lor punct de vedere, fară să privească dintr-un unghi şi realitatea, o realitate dramatică din păcate pentru ea. Aşadar, se constată grave abateri de ordin deontologic, pentru că toată ţara a avut şansa să privească imagini  cu cei doi, explicându-se fiecare detaliu în parte.

     Corina, aşa-zisa vinovată de toate cele întâmplate a ajuns amanta lui Bogdan, iar aceste lucruri au fost spuse pe un ton grav, folosindu-se un limbaj dur.

     Moartea lui Bogdan Costache incepuse să se asemene cu o telenovelă, deoarece postul OTV a dezvoltat această dramă cu succes. Acestei întâmplări i-au fost dedicate zeci de ore, la un moment dat fară să mai existe vreo logică în legătură cu ceea ce se spunea, iar regulile bunului simţ dispăruse.

      În legătură cu acest caz nefericit li s-a oferit şansa şi cititorilor, respectiv ascultătorilor  să-şi spună părerea, unii pe internet, alţii fiind invitaţi la emisiunea de pe OTV a lui Dan Diaconescu. Unii oameni o condamnau pe Corina, dar exista o parte din public care îl condamna  pe Bogdan, însă, în nici un caz în spusele lor nu exista un adevăr deplin, deoarece în cea mai mare parte, oamenii erau influenţaţi de presă sau de ceea ce au auzit la televizor.

      Oricum, nici ziarele şi nici posturile de televiziune nu au reuşit să aducă mai multă lumină in explicarea incidentului, chiar dacă au fost răscolite jurnale personale şi toată lumea se aştepta la mai multe răspunsuri, însă intimitatea celor doi implicaţi în tragedie a fost călcată in picioare, începând cu Bogdan Costache şi terminându-se în cel mai urât mod cu Corina Vasile.

        Pentru căutarea senzaţionalului în acest caz nu a mai existat nici o limită, ajungându-se până la falsificarea adevărului. Deontologia a dispărut, singura lege care guvernează activitatea jurnaliştilor rămânând audienţa.

 

Reportajul

   Reportajul este o specie publicistică, care în baza unor date, culese la faţa locului, informează opinia publică asupra problemelor de interes general sau ocazional constatate, cât mai real şi nepărtinitor.

    El, reportajul poate fi de informaţie sau de creaţie, fiind legate de o anumită tematică sau pur şi simplu fiind unul compoziţional. De asemeni după stilul de prezentare sunt reportaje satirice, explozive, de relatare implicată, etc.

    Reportajul, iniţial specie tipic jurnalistică, a fost preluat şi de literatură, de cinematografie şi de televiziune.

    Cultivarea reportajului prin literatură se face prin reviste de specialitate, dar nu numai, promovând un tip de reportaj numit “de creaţie” şi care se deosebeşte de cel strict jurnalistic prin două elemente: viziunea artistică şi mesajul estetic.

    In genurile de reportaj literar, compoziţia de o factură suprarealistă, care îmbină satiricul şi absurdul se bucură de un succes generalizat. Uneori reportajul se combină cu romanul şi creează o specie nouă, romanul reportaj.

    Cel mai cunoscut autor de reportaje literare român, care poate fi numit chiar părintele reportajului literar românesc, este poetul şi publicistul Geo Bogza.

    Cinematografia (la începuturi) şi apoi televiziunea realizează filme de scurt metraj pe care le prezintă publicului spectator sau telespectator sub forma de jurnale de actualităţi, realizând astfel un nou tip de reportaj, reportajul filmat.

    Jurnalele de actualităţi din cinematografie au dispărut în timp deoarece faptul cotidian, mai bine zis actualitatea imediată nu mai prezenta mare interes după, uneori şi câteva ore. Televiziunea prin spontaneitatea ei a preluat acest tip de reportaj, ea fiind capabilă să realizeze chiar transmisiuni directe.

    De asemeni, atât cinematografia, cât şi televiziunea, pot să realizeaze filme documentare, în mare parte reconstituiri cât mai reale a unor fapte petrecute, care într-un fel sau altul a influienţat opinia publică la un moment dat.

    Veridicitatea reportajului este creată prin: relatarea secvenţială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real. Considerată ca fiind o specie jurnalistică, complexă, reportajul îmbină cele trei moduri de expunere (descrierea, naraţiunea si dialogul), creând impresia unei reconstituiri în amănunte existenţiale decisive.

    Reportajul aduce în prim plan evenimentul trăit în punctul lui maxim de tensiune şi reconstituit dintr-un unghi de vedere care permite cititorului, spectatorului de film cinematografic sau telespectatorului, să descopere şi să observe faptele cele mai însemnate.

Televizorul si biserica

 

      În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi si în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet.

     Televiziunea are o tendintă tot mai accelerată si mai accentuată de a nu mai îndeplini functia de divertisment, informatie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare “religioasă”, o influentă spirituală de netăgăduit. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărtit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă huleste tot ceea ce este sfânt.

      Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si îl înlocuieste cu toate pornirile drăcesti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari – so domia, curvia, iubirea de aur si de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismuL setea de putere si de slavă desartă, precum si pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare si bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

     Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totusi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu usurintă toti (părinti si copii) si la orice oră.

     Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simturi: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simturi, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini si informatii. Personalitatea omului, prin facultăti ale ei precum sunt: cunoasterea, întelegerea, memoria, imaginatia, este foarte dependentă de ceea ce primeste prin acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar si auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemiscătoare – par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miscătoare: de aîci puterea lor.

     Omul împătimit de televizor nu mai întelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveste nu la rece, ci acestea intră în viata lui interioară, pe care o influentează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însotesti, ca să-ti spun cine esti). În timp se produce o simbioză între om si televizor, o întovărăsire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primeste orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur si simplu un material care se lasă, fără să-si dea seama, prelucrat în duhul tovarăsului său, care treptat îi devine chiar si stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeste, chiar dacă privitorul este crestin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legătură constientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparatie între timpul pe care îl petrec în fata micului ecran si timpul pe care îl petrec în fata icoanei în rugăciune, între interesul si emotia cu care primesc îmagini cel mai adesea murdare, si formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nălucită de imagini pătimase, demonice.

Literatura si jurnalismul

 

         Una dintre cele mai importante surse ale creativităţii, inclusiv în mesajele jurnalistice, este funcţia poetică. Proiectarea acesteia într-un mesaj îi conferă o caracteristică numită uneori poeticitate, alteori literaritate. Atunci când funcţia poetică este dominantă, concretizarea ei în mesaj e integrală şi continuă, spre deosebire de situaţia în care ea apare într-o postură secundară şi când este concretizată parţial şi discontinuu. Aceste două ipostaze invocate sunt definitorii pentru relaţiile ce pot fi identificate între mesajele literare şi cele jurnalistice. Deosebirea esenţială dintre ele este aceea că funcţia poetică este indispensabilă primei categorii de mesaje, a căror existenţă o condiţionează, dar că ea este facultativă în cazul mesajelor jurnalistice, dominate,de funcţia conativă. Facultativ înseamnă, în această din urmă împrejurare, că apelul la funcţia poetică este la latitudinea jurnalistului, cu precizarea că măsura în care ea poate fi prezentă în diferite mesaje depinde de apartenenţa acestora la un anumit gen publicistic (ştire, relatare, reportaj, anchetă), aşa cum precizează Patrick Charaudeau. În lucrarea intitulată Producţia textului jurnalistic, Polirom 2004, p. 107, Luminiţa Roşca, o cunoscută  cercetătoare a textelor şi a practicii jurnalistice face următoarele consideraţii cu privire la acest subiect, insistând asupra elementelor de literaritate ce pot fi identificate în mesajele ziaristice, între care narativitatea ocupă un loc privilegiat: „Caracterul narativ-referenţial al textelor de presă a constituit baza devoltării unei direcţii de cercetare noi a mass-media: naratologia mediatică. Aceasta consideră discursul promovat de mass-media identic cu discursul narativ (ca strctură, expresie şi funcţionalitate) şi analizează structurile narative, funcţiile şi construcţiile acestuia”.

         O abordare a acestei relaţii este aceea care vizează situaţia în care unul şi acelaşi autor produce atât mesaje literare, cât şi mesaje jurnalistice. Cultura noastră oferă destule exemple de scriitori importanţi care au făcut şi jurnalism, precum Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi sau, mai recent, Octavian Paler etc., dar şi de jurnalişti profesionişti care au scris şi texte literare, între aceştia putând fi amintiţi N. D. Cocea, F. Brunea-Fox sau Alexandru Sahia. S-a remarcat de către comentatori că experienţa dintr-un domeniu se răsfrânge asupra celuilalt, în sensul că jurnalistica unui scriitor va perpetua obişnuinţa de a genera literaritatea acestuia, tot astfel cum ziaristul va transfera în paginile lui literare un mod specific de a percepe şi de a prezenta realitatea. Dar asemenea autori cu dublă disponibilitate constituie mai degrabă excepţii, regula fiind aceea a asumării unei unice îndeletniciri. Faptul însă că există şi autori care şi-au asumat ambele domenii, cu toate consecinţele pentru structura textelor care decurg de aici, poate constitui o dovadă demnă de reţinut a posibilităţii de interferare a celor două categorii de texte.

Comunicarea multiculturala

       A vorbi despre comunicarea multiculturala în ziua de astazi, când oamenii pot fi în contact cu semenii lor din celalalt capat al lumii printr-un singur click de internet, cu ajutorul telefoniei mobile sau al mass-mediei, stirile circulând mult mai rapid decât prin mijloacele traditionale, înseamna a dori sa îi cunoastem mai bine pe semenii nostri, sa-i întelegem si sa-i acceptam, si comunicarea dintre noi sa fie mai eficace.Contactele din ce în ce mai numeroase cu oamenii din alte tari ne fac sa reflectam în primul rând asupra noastra, asupra eficientei modului nostru de a comunica.
      Globalizarea a facut din comunicarea interculturala un fapt inevitabil. Lumea de azi este supusa unor schimbari rapide, interactiunea dintre oameni capata noi dimensiuni. Contactul si comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vietii moderne, lumea parca nu mai poate trai fara beneficiile tehnologiei, fara a putea lua legatura rapid cu persoana din celalalt capat al tarii, fara a putea tine o video-conferinta, fara a putea cunoaste care sunt ultimele stiri de la ultima întâlnire a presedintilor la Bruxelles sau ultimele tendinte în moda de la Milano. Toate aceste contacte cu ceilalti, având scopuri fie economice, politice sau culturale, ne îndruma spre un mod de comunicare mai deschis, spre o comunicare interculturala.
     Aceasta lucrare încearca sa se focalizeze asupra Comunicarii multiculturale, ca stiinta sociala, de la începuturile sale pâna la primele teorii, demers ce a întâmpinat multe greutati (de la metoda de cercetare la lipsa materialelor, a informatiilor, a cartilor de specialitate, unele dintre acestea abordând comunicarea interculturala doar dintr-un anumit punct de vedere), dar se doreste a fi un punct de plecare pentru cei interesati de comunicare, cultura, interactiunea cu oamenii.
      Pentru a întelege mai bine ceea ce reprezinta multiculturalitatea, trebuie sa luam în considerare rolul important al contextului (social, cultural si istoric) în relatiile intra- si extra-culturale, legatura multilaterala între cultura si comunicare, complexitatea si tensiunile implicate în relatiile interculturale
   Definirea conceptuala
      Comunicarea multiculturala înseamna interactiunea directa între oameni de diferite culturi. Comunicarea multiculturala implica mult mai mult decât întelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea si tolerarea diferentelor.
      O definitie atotcuprinzatoare asupra multiculturalitatii sau interculturalitatii ne ofera Micheline Ray: „Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter-, interactiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectiva.” . Importanta prefixelor din notiunile de multiculturalism, comunicare interculturala si raporturi transnationale este analizata de Christian Giordano, care observa ca „prefixele multi-, inter- si trans- poseda între ele evidente afinitati, dar si subtile diferente de conotatie” . Prefixul multi- accentueaza diferenta, chiar separarea dintre culturi, prefixul inter- presupune ca întâlnirea dintre culturi este mai dinamica, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa si negocia propria apartenenta si propria identitate culturala. Prefixul trans- indica capacitatea personala sau colectiva de a transcede granitele culturale si frontierele nationale si de a trece de la o apartenenta si de la o identitate la alta cu usurinta.
     Comunicarea interculturala a luat nastere datorita interferentei mai multor notiuni comune, cum ar fi comunicarea cross cultural, comunicarea internationala sau globala, relatiile interculturale. Toate aceste notiuni au fost subsumate unui concept mai larg, acela de Comunicare interculturala.
      Termenul de comunicare internationala se refera la studiul fluxului de comunicare media între tari. O alta acceptiune a termenului vizeaza studiul comparativ al sistemelor comunicationale în masa si studiul comunicarii între guverne nationale. Comunicarea internationala se ocupa de putere, politica, procesul influentei asupra altor natiuni-state.

STIREA

  Ştirea, este un gen publicistic care prezinta realitatea actuală, pe care o pune într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă.

   In domeniul ziaristicii, informaţia trebuie înţeleasă în dublu sens. Informaţia este un termen devenit celui de presă. Unii autori chiar definesc informaţia drept “procesul comunicării sociale şi instituţile care asigură acest proces”.Termenul de informaţie este folosit şi în accepţia de gen ziaristic, dar toate genurile ziaristice implică existenţa unei informaţii. Iată de ce pentru a delimita genul în sistemul mijloacelor de expresie ziaristică, termenul de ştire este mai carespunzător, toată presa fiind purtătoare de informaţie tratată şi selectată, semnificativă, nouă, interesantă, de actualitate.

   Definiţiile date ştirii sunt numeroase, ele aparţinând diferitelor şcoli de presă şi reflectă o anumită concepţie despre presă, despre funcţiile şi poziţia socială a ziaristului şi a presei. Intr-un manual cehoslovac de ziaristică, ştirea este definită ca fiind o comunicare scurtă, operativă a unui fapt social nou sau nou constatat, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoştinţe inedite sau a unei manifestări de idei.

   Conform altor afirmaţii, “ştirea este o “noutate” , relatarea unor evenimente recente. Pentru a avea caracterul de ştire, ceea ce se relatează trebuie să fie: acual, în curs, la zi; important, semnificativ sau neobişnuit”. Ştirea mai este definită şi ca un fapt sau o idee precisă care va interesa un număr mare de cititori; “ştirea este orice comunicare făcută la momentul oportun, deoarece este interesanţă şi semnificativă. Ea reprezintă o relatare a aspectelor semnificative ale unei întâmplări de actualitate, care este interesantă pentru cititorii ziarului unde se publică relatarea; ştirea este prima relatare a evenimentelor semnificative, care prezintă interes pentru public”.

     Din aceste definiţii putem extrage două calificative: interesul şi semnificaţia drept trăsături de bază ale unei relatări ce poate fi considerată o ştire. Sintetizând opiniile exprimate privind trăsăturile caracteristice ale ştirii, se poate formula următoarea definiţie: ştirea de presă este o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public.

     O exigenţă ce se impune ziaristului, autor de ştiri, este de a investiga mereu pentru a descoperi faptele inedite ce pot interesa publicul. Andre Gide afirma: “eu numesc ziaristică ceea ce va fi mai puţin interesant mâine decât astăzi”. Aceasta înseamnă că nu numai opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire. Nu întotdeauna difuzarea ştirii este simultană cu evenimentul. Ziaristul alege un punct culminant din desfăşurarea unui eveniment pentru a-l converti în ştire.

     Stirile nu sosesc de la sine la ziare, la radio şi televiziune. Ele trebuie captate şi canalizate spre secţiile redacţiilor. In general, sursele ştirilor de presă sunt de două feluri: ale redacţiei (aparatul redacţional, corespondenţi, colaboratori) şi exterioare redacţiei (agenţiile naţionale şi particulare de presă). “Marea regulă a activităţii gazetăreşti constă în aceea că fiecare frază, aproape fiecare cuvânt trebuie să aducă un element de informaţie”.

     Ştirea ia naştere la confluenţa “a trei elemente semnificative: un eveniment, care implică un anumit tip de acţiune; o informaţie, în care se descrie sau se relatează despre această acţiune în termeni inteligibili; un public căruia ii sunt adresate ştirile prin intermediul mijloacelor de comunicare”.

     Elementele unie ştiri, indiferent de canalul de difuzare – ziar revistă, radio, televiziune – la constituie răspunsurile pe care ziaristultrebuie să le găsească la întrebările ce i le-ar putea pune cititorii, ascultătorii sau telespectatorii, aflând despre un eveniment: cine? (este autorul evenimentului), ce? (s-a întâmplat), unde? (s-a desfăşurat evenimentul), când? (a avut loc), de ce? (s-a putut întâmpla), cum? (s-a desfăurat). Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate exista o ştire de presă.

      In funcţie de aceste elemente se va alcătui orice ştire, a cărei structură conţine în mod obligatoriu introducerea sau capul ştirii, a cărei denumire din engleză – lead- este deseori folosită şi corpul, care dezvoltă introducerea.

     Introducerea sau lead-ul ştirii este nucleul informativ esenţial, ce sintetizează principalele informaţii. Ea îndeplineşte următoarele funcţii: surprinde esenţa evenimentului, conţinând răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, când? şi acroşează cititorul la lectură. “Prima funcţie necesită inventivitate şi inteligenţă. Cea de-a doua se bazează pe arta sau pe măiestria ziaristului.”

Tipologia jurnalismului

     Jurnalismul este de multa vreme inteles ca ,,ochiul publicului”. Jurnalistii prezinta publicului informatii, analize, comentarii, fapte diverse, raporteaza publicului, dar il si reprezinta, vorbeste in numele lui in arena publica. In acelasi timp, jurnalismul are misiunea de a reprezenta publicului realitatea exterioara.

     George Herbert Mead identifica doua modele de jurnalism: information model (model informativ) si story model (modelul poveste), argumentand ca multi reporteri sunt trimisi pe teren nu ca sa adune fapte, ci sa gaseasca o poveste. Jurnalismul isi propune, in zilele noastre, tot mai mult o functie de narator, transformand chiar evenimentele serioase in povesti.  Delimitarea dintre real si fictiune este din ce in ce mai greu de stabilit, nu atat la nivelul producerii evenimentelor, cat la cel al modului in care sunt ele prezentate opiniei publice.

       Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care se impun pentru descrierea cat mai conforma cu realitatea a faptelor de presa nu impiedica totusi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea si definirea lor dupa lista lui C.-J. Bertrand.

Jurnalismul de opinie- urmareste doar sa convinga, nu sa informeze, astfel incat proprietatea factuala poate fi si este neglijata.

Jurnalismul literar- preocupat mai mult de a face simtita realitatea, decat de a o face inteleasa.

Jurnalismul de reportaj- bazat pe exactitatea faptelor, pe observatie si prezenta la fata locului reporterului, in opozitie cu jurnalismul partizat.

Jurnalismul de ancheta- tip de jurnalism prestigios si foarte apreciat, care incumba costuri ridicate si riscuri la fel de mari; cautarea informatiilor, investigatia- documentarea, asadar,- sunt esentiale aici, iar perioada de timp necesara difera foarte mult, de la caz la caz, dar este, oricum, mult mai mare decat perioada solicitata de celelalte tipuri de articole.

Jurnalismul de interpretare- mizeaza pe explicarea faptelor, si mai putin pe informarea asupra lor si necesita reporteri specializati.

Jurnalismul de serviciu- ofera informatii utile din diverse domenii de interes imediat, precum starea vremii, cursuri de schimb, programul farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc.

Jurnalismul institutional- tip mascat de publicitate deseori,in care institutiile furnizeaza presei informatii favorabile despre ele; jurnalistii trebuie sa verifice intotdeauna aceste informatii si sa informeze opinia publica acolo unde exista neconcordante.

Jurnalismul poular- rolul informativ este abandonat aici in favoarea celui provocator, senzationalist, corelat cu o prezentare grafica atractiva (titluri mari, ilustratii incitante) si cu un limbaj mult simplificat.

       Jurnalistul nu este, pana la un punct, decat un povestitor, un creator, afirma si John Langer, in volumul Truly Awful News on Television. Ba, mai mult chiar decat un creator, jurnalistul isi asuma acum rolul unui factor de actualizare a miturilor, in sensul pe care il dadea acestui concept-mit- filosoful francez Roland Barthes. A mitologiza, devine astfel, un mod de a explica lucrurile, de a crea intelesuri, semnificatii, inlaturand complexitatea actelor umane.

,,Gotcha” journalism

          Expresia gotcha journalism a fost folosita pentru prima data ca un titlu in tabloidul britanic ,,The Sun’’ in anul 1982, referindu-se la un incident din Razboiul Falklands. A mai fost utilizat de catre Stuart K. Spencer in ziarul ,,Los Angels Times’’ in 1987.

         Intreaga ,,istorie’’ este prezentata intr-o carte intitulata ,,Stick It Up Your Punter’’ de catre scriitorul britanic Chris Horrie. Titlul a mai fost folosit intr-un film hollywoodian despre industria jurnalistica, numit ,,The Paper’’ (1994) care s-a bazat in mare parte pe cartea lui Horrie.

         Fostul Vice Presedinte al Statelor Unite, Dan  Quaille s-a referit la gotcha journalism in 1999intr-un interviu din talk-show-ul lui David Letterman.

          Gotcha Journalism se refera la o metoda de intervievare sau de editare a interviurilor, in care intervievatul este facut sa para de prea multe cunostinte sau in afara subiectului. Efectul este adesea de a face persoana in target sa para neinformata sau ca si cum ar minti. Acest efect este obtinut totodata prin reluarea unor citate din discursuri publice si urmand imagini menite sa contrazica afirmatiile. De exemplu, primarul unui oras ar puteatine un discurs in care sa sustina ca in timpul mandatului sau nivelul angajarilor este la o cota relativ ridicata. O stire poate relua speech-ul si sa urmeze imagini cu persoane disperate de la oficiul de somaj si poate,  un interviu in are o persoana este rugata sa comenteze discursul primarului.  Intervievatul poate fi ispitit cu intrebari care au raspunsuri foarte evidente.

           Gotcha Journalism poate fi obtinut si prin inducerea in eroare a intervievatului in legatura cu care  parti ale interviului vor  fi difuzate, sau inducerea in eroare a publicului in legatura cu modul in care parerile expertilor este insusit. De exemplu, o trasatura poate fi consumul de droguri in scoli. Pentru a da senzatie unui ,,expert’’ i se pot da date statistice ,,masluite’’ care sa indice consumul intreit de droguri in scolile din suburbii si poate fi rugat sa comenteze. Expertul poate spune ceva asemanator cu: ,, Daca acest lucru se intampla cu adevarat, aceasta moda este ingrijoratoare- multumesc lui Dumnezeu ca nu e asa’’. Pentru a discredita expertul, intregul clip poate fi transmis, iar reporterul spune: ,, L-am rugat pe Dr. John Q. Smith sa comenteze asupra consumului de droguri din scolile americane, urmand clipul in care Dr. Smith neaga consumul de droguri in scoli. Alternativ, daca dr. Smith spune ceea ce reporterul isi doreste sa fi spus, reporterul ar spune: ,, L-am rugat pe Dr. Smith sa spuna ceea ce el ar crede despre consumul de droguri si el a spus’’: ,,aceasta moda este ingrijoratoare’’.

         Manipularea citatelor, imaginilor, este tipica procesului riguros de editare, in mod specific in cazul revistelor si nimic nu trece in gotcha jornalism pana cand acesta nu induce in eroare intervievatul, expertul sau publicul. De exemplu, in saptamanile urmatoare uraganul Katrina, un anumit numar de oficiali dau declaratii in care afirma ca s-a progresat. Apoi se dau interviurile urmate de imagini cu case inundate, cartiere abandonate si interviuri cu persoane afectate de dezastru in conceptia carora, cu siguranta nu s-a facut nici un progres.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!